Hristos a Înviat, dragi români de pe ambele maluri ale Prutului şi Nistrului!

23 de ani în urmă, eu, ca şi mulţi dintre Dvs-tră, stimaţi prieteni-cetăţeni, tăiam, cum se spune, ,,în stânga şi-n dreapta” pentru cauza noastră, fiind conştienţi, că totul depinde de noi; mai ales, că o bună parte dintre noi eram tineri, iar tinerii ca tinerii – dacă vor ceva, atunci  azi, şi nu mâine. Eram foarte activ în toate şi credeam că anume noi vom face UNIREA. Dar 20 şi ceva de ani de independenţă ne arată, că problema Unirii  este mult mai complicată şi delicată decât am crezut noi, atunci, şi decât cred unii, acum. Motivul e unul şi cred că-l înţeleg cei, ce vor să-l înţeleagă: el rezidă în noi înşine; sau, mai bine zis, el se află în ,,mânuţele” unor ,,patrioţi” de-ai nostri, care respiră cu interesul Cremlinului; iar, de asemenea “patrioţi”, slavă Domnului, moldovenii nu duc lipsă. Cunostinţele, mintea, sufletul acestui soi de oameni (cu tot ce le-a dat sau nu le-a dat Cel de Sus) sunt împotriva  Darului dat de Dumnezeu românilor – să trăiască împreună sub un singur drapel, în aceeaşi Ţară, ca şi toate celelalte popoare din lume, inclusiv cel rus.
6 mai 1990: Podul de flori, acţiune acceptată de imperiul sovietic, care a despărţit la 28 iunie 1940 teritoriul şi poporul român în două, va rămâne în istorie ca o dovadă în plus că noi, moldovenii, suntem români şi locul nostru este acolo, unde a hotărât la 27 martie Sfatul Ţării.
Dar, ca sa nu iau pâinea istoricilor, voi reveni la Podul de flori.
Aşadar, fiind responsabil, prin hotărârea Executivului Frontului Popular, de Podul de flori Ungheni-Iaşi, îmi amintesc că ziua de 6 mai 1990 era una toridă. Dar cu toată arsiţa, în sufletul tuturor romanilor, indifirent de pe ce mal erau veniţi, era  o mare, mare bucurie, amestecată şi cu multă durere, fiindcă toţi nu se văzuse ca rude de sânge de 50 de ani! Şi, ca să se recunoască unul pe altul,  ţineau şi unii, şi alţii, fotografii în mâinile ridicate sus, ca să le vadă cei ce sunt căutaţi – fie frate, soră, nepot, verişor, unchi etc. O MARE de oameni cu fotografii…
Multă, foarte multă lume, nu am mai văzut de atunci atâta lume adunată împreună, doar la Marile Adunări Naţionale! Care au fost mai norocoşi, s-au regăsit şi s-au îmbrăţişat cu ochii plini de lacrimi, care nu – s-au împrietenit cu alţii, oricum erau fraţi şi s-au aşezat cu toţii care şi pe unde să-şi spună durerile. Dar cel mai ineresant a fost, că în timp ce toată lumea aştepta decizia grănicerilor de a permite trecerea ,,hotarului”, am obsevat că cineva deja înoată spre noi! Culmea a fost să vedem, că înnota nu un om, ci o căprioară!!! Aşadar, căprioara a fost acea fiinţă, care ne-a sugerat că nu trebuie să aşteptăm comanda, ci să pornim în înnot, caci nu poate exista un ,,hotar” pe pământul care-ţi aparţine!…
Păcat că a plecat dintre noi marele regizor şi  marele român Valeriu Gagiu şi n-a reuşit să facă montajul filmulul despre Podul de flori de la Ungheni-Iasi, fiindcă anume răposatul a filmat evenimentul în acea zi.
Un alt moment important. După cum am spus, în acea zi era foarte cald şi toţi căutau să bea ceva. Se organizase / instalase nişte gherete şi mese, care să vânda câte ceva de-ale gurii şi apă pentru românii moldoveni din partea noastră, care aveau ruble (şi-a oferit suportul la organizare Ministrul de atunci al comerţului din RSSM, dl Valeriu Bobuţac), dar ce facem cu românii de dincolo, căci ei nu aveau ruble! Noi, românii de dincoace, le-am dat fraţilor noştri de dincolo toate rublele pe care le-am avut… Cu toate acestea, căldura şi mulţimea de oameni te sufoca, era greu de suportat aerul încins şi lacrimile oamenilor. Soarele te ardea atât de tare, încât era greu să deschizi gura, aşa lumea n-o să reziste, putem avea probleme de sănătate… Ceva trebuia de făcut!
Dumnezeu era alături de noi şi ideea mi-a venit peste puţin timp: soluţia era să se vândă produse şi celor care nu au ruble, adică să se permită achitarea şi în lei româneşti! Mă gândeam cum să-l găsesc mai repede pe dl Ministru Valeriu Bobuţac ca să rezolv problema, ştiam că este pe undeva pe la Ungheni. Când am dat de dlui, aşa cum sunt eu, puţin impulsiv, după “bună ziua”, îndată zic, “Trebuie să permiteţi românilor de dincolo de Prut să achite în lei, fiindcă  mor de sete, ruble nu au, iar  noi le-am dat toate rublele pe care le-am avut”! Ciudat sau nu, dar în loc de interdicţie, am auzit indicaţia: “Chemaţi-l la mine pe şeful alimentaţiei publice!” În câteva minute se apropie un cetăţean şi zice: ,,Sluşaiu Vas, tovarişci ministr!” (“La dispoziţia D-voastră, dle ministru”!) – aud şi văd acel dialog de parcă s-ar fi întamplat azi. Bobuţac: ,,Pusti liudi rascitaiutsia i v leeah” (“Las-ca oamenii să achite şi în lei româneşti!”). Cel de la alimentaţia publică: ,,Tov. Ministr, ia ne mogu, cito ia budu delati s leiami?” (“Tovarăşe ministru, nu pot, ce-o să fac mai apoi cu leii?”) Bobutac: ,,Ăto ne Vaşe delo, ia scazal, vâpolneai” (“Nu e treaba dumitale, am zis, execută!”). Şi astfel, datorită dlui V. Bobuţac, s-a rezolvat problema cu apa şi celelalte. Ce-a făcut dl. Bobuţac cu leii româneşti, i-a schimbat sau i-a trecut la pierderi – nu cunosc, mi-a scăpat să-l întreb; cert este că a procedat ca un conducător, care s-a gândit  în primul rând la oameni şi mai apoi la consecinţe sau perderi.
Aici aş vrea să spun, că 6 mai 1990 nu este doar ziua Podului de flori, ci şi ziua, când nu numai oamenii de acelaşi sânge au trecut Prutul, ci a trecut Prutul pentru prima oară şi leul românesc!!!

P.S. Privind fotografia de la Podul de flori de pe site-ul PRO TV ,,În profunzime”, am devenit şi eu nostalgic după acele timpuri şi cred că o să-mi daţi dreptate; tinereţe, tinereţe, spunea adesea mama Irina, la vârsta ei de 88 de ani, Dumnezeu s-o odihnească în pace, împreună cu tata Toader şi fraţii Gheorghe, Simion şi Naşul Visarion.

%d blogeri au apreciat: