Încă o dată despre „arta” trădării (III)

…..Ce urmează mai apoi?
a) La 2 noiembrie 1990, după referendumul din 12 august 1990 privind crearea așa-numitei Republici Moldovenești Niostrene (“RMN”), Moscova planifică o operaţiune de eliminare din Dubăsari a autorităților legale ale RSSM. Conducerea RM trimite subunităţi ale MAI pentru restabilirea ordinii în oraş, au loc ciocniri cu populaţia civilă din această zonă, care  este ridicată de KGB ca să blocheze drumul spre Dubăsari; la 13 decembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari au loc din nou ciocniri, decedează poliţişti din ambele părţi. După cum vedem, pe imperiul roşu nu-l interesază faptul, că moldovenii împuşcă în moldoveni, ucrainenii în ucraineni, ruşii în ruşi, viaţa oamenilor nu contează, doar să fie salvate interesele Cremlinului.
b) La 2 martie 1992, după ce a înarmat miliţia Transnistreană, Cremlinul atacă comisariatul de poliţie Dubăsari, poliţiştii lipsiţi de sprijinul conducerii Republicii şi având armament insuficient în dotare, predau sediul poliției separatiştilor, în schimbul promisiunii că vor fi lăsaţi să plece; de fapt, au fost  arestaţi şi duşi la Tiraspol. Începînd cu această dată, Rusia imperială a intrat în război cu noul stat Republica Moldova, care chiar în această zi este recunoscut de Organizaţia Naţiunilor Unite.

c) la 25 iunie 1992 la Istanbul are loc întâlnirea preşedinţilor B. Elţîn, Cravciuc, M. Snegur şi I. Iliescu, care prin comunicatul adoptat cer „părţilor aflate în conflict încetarea neîntârziată şi necondiţionată a  focului, dezangajarea formaţiunilor armate şi crearea unor “zone / culoare de securitate”; aceste măsuri urmau să fie realizate de către o comisie parlamentară formată din reprezentanţii ambelor părţi, cu participarea în calitate de observator a comisiei mixte cvadripartite. Iată astfel Federaţia Rusă îşi rezolvă problema – Rusia nu mai este parte a războiului împotriva independenței RM, ci Transnistria! Frumos lucrat, nu?
Cum răspunde la aceste provocări şi ce întreprinde Conducerea de atunci a Republicii Moldova? Răspunsul este:
d) R. Moldova acceptă cu ochii inchişi crearea comisiei parlamentare, compuse din reprezentanţii ambelor părţi, pentru controlul îndeplinirii măsurilor prevăzute de reglementare a diferendului transnistrean. Astfel este distrus  mecanismul cvadripartit Rusia-Ucraina-Romania-Moldova şi este creat alt mecanism, deja bilateral, Chisinau-Tiraspol. Rusia şi Ucraina devin garanţi, iar prezenţa României în procesul de pace devine o problemă de timp.
e) Rusia, care a creat “Republica Moldovenească Nistreană”, iar peste câteva luni a provocat conflictul armat, obţine permisiunea aducerii trupelor ruseşti „de menţinere a păcii”, doar pentru că la Istanbul conducerea R. Moldova nu s-a orientat, acceptând de bună voie crearea unor „zone şi culoare de securitate”. “Chibzuită” decizie a conducerii de atunci, ce ziceți stimați combatanţi şi voluntari, care aţi avut norocul să rămâneţi vii în lupta sfânta pentru apărarea independenţei? Cum apreciați faptul, că după ce ruşii împușcă cu “catiuşa”, cer permisiunea să tragă şi cu tunurile!

f) Acordul moldo-rus, încheiat la 21 iulie 1992 privind principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a R. Moldova  şi respectarea lui de către „PMR” confirmă cu prisosinţă că, din punct de vedere juridic, conflictul a avut şi are loc între Federatia Rusă şi R. Moldova; atunci apare întrebarea firească, de ce  la Istanbul s-a acceptat Transnistria ca parte a conflictului. Ce-i mai important din punct de vedere juridic: comunicatul de la Istanbul sau Acordul de la Moscova? Şi de ce negocierile au loc între Chişinău şi Tiraspol ( V. Filat şi Șevciuc ), dar nu între Chişinău și Moscova

(V.Filat şi D. Medvedev)?

g) Ocupaţia din 28 iunie 1940, prin semnarea de către M. Snegur a Acordului de constituire a Comunităţii Statelor Independente, a fost tratată drept o “eliberare”, altfel conducerea de atunci a R. Moldova nu ar fi acceptat acest accord şi  am fi mers împreună cu Ţările Baltice spre Uniunea Europeană. Ce-a fost la mijloc – subordonarea, laşitatea sau trădarea?
h) Acordul moldo-rus privind principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a R. Moldova a fost semnat cu favorizarea Rusiei. Iarăşi întrebarea – de ce?

i) După semnarea Acordului la 5 iulie 1995, care prevede că RM şi „PMR” se vor abţine de la folosirea forţei militare şi de la exercitarea de presiuni politice / economice / participare în uniuni / blocuri / alte organizaţii atât bilaterale cât şi multilaterale, direcționate împotriva uneia din părţi,  M. Snegur şi V. Smirnov se adresează către Rusia, Ucraina şi OSCE să fie garanţi în respectarea Acordului semnat, astfel România este exclusă total din procesul de pace, iar R. Moldova rămâne de una singură cu agresorul. Vedeţi a ce “patriotism” miroase aici?
j) Parlamentul R. Moldova sub conducerea lui P. Lucinschi adoptă la 23 decembrie 1994 Legea Nr. 344 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri), prin intermediul căreia creează stat în stat, un fel de federaţie, oferindu-le găgăuzilor mini-parlament (Adunare Populară), mini-guvern (Comitetul executiv), Guvernator-„Presedinte”(Başcan); dar culmea perfidiei este clauza privind dreptul „poporului” Găgăuziei la autodeterminare, în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent (art. 1(4) din lege. Şi după asta, au rămas mulţumiţi găgăuzii, consideră ei Republica Moldova drept Patria lor? Başcanul „Gagauziei” nu odată a spus, că soluţionarea conflictului transnistrean poate avea loc doar prin federalizarea republicii, iar subiecţii federaţiei să fie  „PMR”  şi Gagauz Yeri.  Pe când eram Preşedintele Parlamentului, am primit o duzină de scrisori din partea Preşedintelui Adunării Populare a Găgăuziei cu propunerea “să începem o colaborare între instituţiile noastre”. Vedeţi cine se credea frumoasa Doamnă Presedinte a Adunării Populare a Găgăuziei? „Spykerul statului Găgăuz”!!!

La 8 mai 1997, P. Lucinschi şi I. Smirnov au semnat la Moscova un memorandum privind bazele normalizării relaţiilor dintre R. Moldova şi „RMN”. Multe aberaţii conţine acest memorandum, scris de prietenul lui P. Lucinschi, Ev. Primacov şi acceptate de către primul în calitatea sa de Presedinte al R. Moldova, peste care voi trece; nu pot trece însă peste prevederea că „părţile îşi vor construi relaţiile în cadrul unui stat comun în graniţele RSS Moldova din ianuarie 1990”. Ce înseamnă “stat comun”, înseamnă “frontieră comună, apărare comună, economie comună, totul comun ca într-o confederaţie, în cadrul căreia Transnistria obţinea, nici mai mult, nici mai putin, statutul de subiect de drept internaţional, exact ceea ce-i trebuia! Odată cu semnarea acestor aberaţii, Transnistria obţine de la Preşedintele Lucinschi ştampila R. Moldova şi dreptul de a elibera documente vamale de export. Se creează impresia, că nu P. Lucinschi era Preşedintele R. Moldova, ci Igor Smirnov. Acest  memorandum nu poate fi trecut cu vederea, deoarece  aceasta constata, că la 1997 erau deja  două „state”!!! Slavă Domnului, că este doar un Memorandum şi nu un Acord de reglementare a conflictului. Apropo, Transnistria a fluturat mult acest Memorandum şi cred că o sa-l mai fluture încă mulţi ani înainte…

Iată rezultatul politicii Moscovei. Iată rezultatul acceptării de către conducătorii “noştri” a “ajutorului frăţesc” al Rusiei Democratice. În oglindă (sau pe sticla canalelor media), însă, totul este bine! Pe de o parte, mergem la Bruxel, dar  cu gândul şi fapta mereu suntem la Moscova; altfel, de ce am ascunde stema şi tricolorul într-o reşedinţă de stat – pentru a nu-i deranja digestia lui Şevciuc în vizita sa la Chişinău? De ce l-am fi oprit, ca pe un criminal sadea, pe ataşatul militar al României, şi asta cu câteva zile înainte de a veni la noi o mare delegatie rusă în frunte cu D. Rogozin? Pentru a încurca lui Rogozin, adică RUSIEI. Nu, tot stimați cetățeni din dorinţa de a sluj în faţa Moscovei? Iată cum apără unii dintre aleşii poporului Statul si poporul.